luni, 27 noiembrie 2017

Vai, ce ne facem, dispare scrisul de mână

Caligrafia este, de anul trecut, doar materie opţională în 45 de state americane. Tendinţa se extinde şi iată că, din 2016, nici elevii finlandezi nu vor mai fi obligaţi să scrie de mână, la şcoală. Cei foarte îngrijoraţi, de aiurea, ar trebui întrebaţi doar câte pagini au mai acoperit ei cu scrisul de mână, nu în ultimele zile, ci în lunile din urmă.
Ei bine, da. Scrisul de mână dispare, oricât de nemulţumiţi ar fi unii care nici măcar nu realizează că părerea lor este neimportantă. Este scrisul de mână util? Poate da, însă nu trebuie considerată inutilă nici tehnologia care, de o bună perioadă, a explodat spectaculos. A evoluat, mai ales de câţiva ani, atât de puternic şi frumos, încât majoritatea trecătorilor neatenţi şi neavizaţi prin viaţă au fost depăşiţi de ea. Empatia e de cele mai multe ori benefică existenţei. Mai degrabă, întrebaţi-vă cu multă seriozitate ce cred copiii voştri despre ce aţi scris voi, cândva, pe o coală de hârtie şi dacă nu cumva au dificultăţi majore să vă descifreze scrisul.
Asistăm la o tranziţie tehnologică ce le depăşeşte unora aşteptările, dar dispariţia scrisului de mână ţine totuşi de o perioadă de timp suficientă pentru ca actualele generaţii uimite şi trecute de vârsta tinereţii să se stingă fără urme.
Da, scrisul de mână dispare mai repede decât ar fi crezut unii. Însă Universul nu dispare odată cu el şi nici Pământul nu se stinge în lipsa lui. Oamenii de ştiinţă, savanţii – vizionari, au decretat deja că viaţa pe Terra va mai putea rezista încă cinci miliarde de ani, până când Soarele va sucomba, ceva mai mult decât vârsta calculată a Pământului, din prezent. Prin urmare, faptul că nu se va mai scrie de mână în viitorul apropiat nu ar trebui să-i îngrijoreze decât pe cei plini de ifose, care cred că lumea începe şi se sfârşeşte cu ei.
Pe scurt, ce se întâmplă de fapt. De-a lungul istoriei, scrisul a cunoscut diverse forme şi a fost aşternut pe suporturi din cele mai diverse. Semnele cioplite în piatră acum 5.000 de ani, cuneiformele de la Sumer, aşternute în piatra sau pe argila de la Uruk, Ur şi Eridusunt acum curiozităţi pentru majoritatea oamenilor obişnuiţi. Doar cercetătorii erudiţi le pot descifra. Acelaşi lucru se poate spune şi despre manuscrisele mai recente, realizate cu dificultate şi măiestrie pe piele de viţel prelucrată, în perioada ante-Gutenberg. Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a Internetului, vechiul suport de hârtie a fost înlocuit încet-încet, cu alte tipuri de materiale. E adevărat, noul suport de tip hard-disk nu are o structură funcţională care să poate fi înţeleasă de orice profan. Ce e cert însă, acest suport pe care ne înregistrăm, astăzi, de cele mai multe ori scrisul de orice fel, există fizic. La fel de adevărat este că decriptarea lui necesită dispozitive electronice sofisticate. Dar iată că, deşi noua tehnologie nu-şi dezvăluie secretele structurale decât celor profund iniţiaţi, ea este accesibilă aproape oricui şi oriunde. Detractorii noilor tehnologii informatice care fac scrisul de mână să devină amintire, nu sunt alţii decât cei depăşiţi de vremurile pe care le trăiesc. Fie că recunosc sau nu, şi ei sunt la fel de insignifianţi ca şi persistenţa efemeră a oricărei generaţii de tranziţie, dacă raportarea se va face la infinita scară a istoriei.
Ceea ce parcurgem în prezent este calea pe care o străbatem prin era digitală, este avansul tehnologic de neoprit şi este viitorul pe care şi l-au închipuit bunicii noştri. Trăim în viitorul pe care unii l-au visat abia ieri, aşa de rapidă este evoluţia erei digitale. Şi nu ţine de vârstă, paradoxal, majoritatea evangheliştilor Internetului şi a propovăduitorilor avantajelor utilizării obiectelor inteligente sunt trecuți de mult de anii tinereții.
Articol apărut în revista Print Magazin în data de 9 iunie 2015, Autor: Romulus Cristea




marți, 29 decembrie 2015

Casa Presei. Instalarea ultimei piese la statuia ”Aripi”

29 decembrie 2015. Casa Presei. 
Se instalează ultimul element metalic al statuii „Aripi”, pe amplasamentul fostului monument al lui Lenin, demolat în 1991. „Aripi” a fost proiectat de sculptorul Mihai Buculei, dar executat de o echipă de ingineri ai uzinei Electromecanica Ploieşti. Societatea e unul dintre cei mai mari producători de armament, muniţie şi rachete din ţară, aflată în subordinea Romarm.


 Filmare cu THL 5000 Tesla.

vineri, 9 ianuarie 2015

Ochii albaștri din presă omit să spună povestea completă

Un realizator tv și un ziarist din presa scrisă și-au adus brusc aminte că au avut legături ratate cu serviciile de informații. Unul a susținut că a fost ofițer acoperit, cel de-al doilea a relatat în spațiul virtual că a fost actor într-o ciudată tentativă de racolare. Ambii omit însă să spună ce-i mai important: cât borș au mâncat pentru a trăi o astfel de situație.

Lucrurile trebuie să fie clare de la început. Nu poți deveni „țintă” într-o acțiune de racolare dacă nu „transmiți” la sursă că ai suficient „material” pentru a fi „agățat” într-un sistem care nu se joacă de-a șoarecele și pisica precum în filmele americane. De asemenea, nu poți ajunge ofițer acoperit dacă chiar nu dorești. Pur și simplu e suficient să spui un „nu” apăsat pentru ca ofițerul de legătură să-și ia tălpășița. Mai trebuie adăugat că o acțiune de racolare în cadrul serviciilor de informații durează ceva mai mult decât își închipuie aiurea unii. Se urmează anumite protocoale, se respectă norme ca la carte și durata acceptabilă se poate întinde până la cinci ani. În situația în care ofițerul de legătură raportează reușita racolării într-o perioadă mult prea scurtă de timp, mai repede decât media acceptată în cadrul serviciului respectiv, toată acțiunea este supusă unor reverificări foarte atente, iar ofițerul intră chiar el în atenția specială a colegilor de breaslă.
Cazul realizatorului de televiziune a făcut ceva vâlvă. La început a fost acuzat de misticism și caracterizat chiar de colegii de breaslă cum că ar avea tulburări comportamentale. De fapt, el a fost aproape de sinceritate. Mai avea oare ceva de pierdut? A recunoscut atât cât a putut sau cât a știut, dar omițând amănunte relevante. 

Deși documentele prezentate nu aveau nicio importanță (un livret militar de rezervist și chitanțe de la un gheșeft făcut cu Ministerul Apărării), faptele relatate de jurnalistul vedetă tv au condus mai degrabă, pentru cunoscătorii sistemului, la două concluzii: fie a fost lucrat „în orb” și a trăit ani de zile cu impresia că este marele spion al presei, fie chiar a fost racolat, dar a clacat și a fost abandonat după un timp. Însă în ambele situații ar fi fost obligat să lucreze cu zel și la normă. 
Altfel de ce și-ar pierde cineva vremea cu tine? Cu visele spulberate, ziaristul și-a închipuit că dacă spune adevărul pe jumătate se curăță și de păcate. Situația ziaristului din presa scrisă care a publicat recent pe un site „cum a dejucat el o tentativă de racolare din partea SRI” este mult mai ciudată. Este foarte probabil ca el să fi jucat rolul de pion-momeală într-o acțiune de manipulare ordinară a altei instituții care se ocupă cu prelucrarea de informații. Se mai practică printre oamenii serviciilor: dacă m-ai călcat pe coadă când nu era cazul, pot și eu să te joc nițel și să te fac să vorbești singur pe stradă. Ziaristul susține că, aproape pe nepusă masă, un ofițer de legătură i-ar fi pus în față, pe masă, la semnat, angajamentul de ofițer acoperit. Ei bine, nici dacă ar fi reală tentativa de racolare și nici dacă ar fi fost un „joc” al altui serviciu, așa ceva nu se întâmplă în realitate. Ziaristul nostru ar fi trebuit să facă anterior dovada, printr-un prinos de rapoarte sau informații verificabile, că este apt pentru a fi racolat. Foarte probabil, așa s-a întâmplat în realitate. Doar că teama a fost prea mare și situația l-a depășit.

Articol apărut în Print Magazin din 20 octombrie 2014;  Autor: Romulus Cristea

miercuri, 17 decembrie 2014

Gloanțele dispărute, la TVR+

La aproape un sfert de veac de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989, gloanţele extrase din ţintele umane ale acelor zile de către doctorii din spitalele româneşti, nu sunt de găsit.

rsz_133333333bis
TVR2
Episodul intitulat “Gloanţele dispărute” al seriei de filme documentare intitulată “Istorii încâlcite”, difuzat la TVR 2 şi TVR HD tratează tocmai acest subiect. În nopţile dramatice ale lui Decembrie 1989, medicii de la spitalele din Bucureşti au extras sute de gloanţe din trupurile demonstranţilor care manifestau împotriva regimului totalitar din România. Firesc ar fi fost ca aceste probe şi dovezi ale represiunii sângeroase să fie preluate cu un proces verbal şi folosite pentru identificarea celor care au tras în ţintele umane.
Pentru continuarea articolului apasă pe titlul:  Gloanțele dispărute, la TVR+